Mi-e dor...

Mi-e dor mereu de tata, de frații mei și de cei foarte puțini oameni cu care am reușit să leg relații foarte strânse, de suflet (întâmplarea face ca unul din ei să-mi fie și neam). În rest nu mi-e dor de nimic și de nimeni, decât...de mine!

• 
  mi-e dor de omul care am fost cândva și pe care l-am construit cu greu, strict prin forțele mele proprii,
• mi-e dor de omul curajos care am fost cândva,
• mi-e dor de omul care-și făcea treaba la muncă cu conștiinciozitate și cu drag, indiferent de cât de jos am fost și ce munci sub nivelul meu am făcut,
• mi-e dor de omul care ușor, ușor, prin mici succese, a ținut o perioadă îndelungată, activități și ateliere pentru copii, un lucru care m-a pasionat mult,
• mi-e dor de omul care citea de rupea,
• mi-e dor de omul care a mers cu autobuzul și a fructificat acel timp ca cel mai valoros moment...eu, cu mine, cu cărțile mele, cu obrazul brăzdat de lacrimi pentru ceea ce citeam și înțelegeam, eu, puțin mai bogată de fiecare dată, mental și intelectual,
• mi-e dor de omul care-și ținea casa țiplă, omul harnic, omul ordonat care am fost,
• mi-e dor de omul care a ajuns de jos, sus, pe toate planurile...din rățușca cea urâtă, o fată ok, din omul terminat sufletește, un om încrezător, care a reușit să treacă prin viață fără să facă drame și să fie genul ”look at me, I m damaged”, cum se întâmplă cu majoritatea celor traumatizați sufletește, dintr-un om fără încredere în el și în capacitățile lui intelectuale și profesionale, un om care a vorbit de la egal la egal cu mulți oameni mult mai sus, asta pentru că am putut și am ajuns acolo prin forțele proprii, nu printr-un hazard,
• mi-e dor de omul fit care am fost, deși poate nu mă simțeam așa, atunci,
• mi-e dor de omul care nu căuta validarea altora, omul care nu avea nevoie să fie căutat, ca să se simtă important,
• mi-e dor de ușurința cu care mă puteam rupe de unele lucruri pe care le intuiam ca fiind dăunătoare pentru mine,
• mi-e dor de omul ambițios și plin de voință care eram, cel puțin pe anumite planuri,
• mi-e dor de omul bun la suflet care am fost,
• mi-e dor de omul foarte calculat și organizat care am fost,
• mi-e dor de omul care se trezea la ora 6 dimineața, ca să-și facă rutina de dimineața care includea și rugăciune, și aranjat și planificat ziua în curs, să mai zic că și citeam câteva pagini până plecam la muncă!?
• mi-e dor de tot ce am lăsat bun în urma mea și nu înțeleg cum și de ce,
• mi-e dor de tot ce am făcut bun pentru mine, că m-am căutat și la cap și la trup, când am simțit că e cazul,
• mi-e dor de omul cu o intuiție fantastică, care am fost (m-am repetat aici, dar știu eu de ce ;),
• mi-e dor de mine!

Unde am lăsat toate aceste lucruri bune și de ce? Pentru cine și pentru ce? Unde sunt cei care m-au tras în jos, sau care prin răutatea și indiferența lor, au favorizat renunțarea mea, la mine? Eu zic că ei sunt nicăieri, însă eu sunt aici și trebuie să mă ridic din nou. Nimeni nu e permanent lângă noi, noi de ce am face permanente părerile unora? De ce am aștepta validarea din exterior? De ce ne-am defini prin părerea cuiva care nu există?

Cum am mai zis... cu unii mergi până la capătul universului, cu alții n-ai trece nici strada.

M-am înrăit? Da, un pic. Excesul de bunătate doar mi-a dăunat, lăsând bucăți din mine, pe drum, ca să fie bine de ambele părți. Ambele părți,
care? Acum nu există decât o parte, a mea.

Aveți grijă de voi și de bunăstarea voastră PE TOATE PLANURILE!