Gânduri pe puncte

• După cum am mai scris aici pe blog, în ultimul timp am citit mai puțin, dar mai calitativ. Am terminat ultima carte (”Iubirea care ne vindecă”) și am început o alta: ”Pe drumul spre tine însuți și mai departe” - Scott M. Peck. Cartea aceasta este o carte la care te oprești aproape la fiecare pagină, ca să rumegi ce a scris autorul. Îmi plac mult acest gen de cărți, deși pauzele acestea încetinesc procesul de lectură, iar uneori parcă aș vrea să ajung la final mai repede, fie ca să trec la un alt titlu, fie ca să aflu care e concluzia finală a cărții. În fine, ce vreau să zic despre acest titlu e că e printre puținele cărți care spune pe șleau că scopul vieții nu este acela de a fi fericit 😄😄😄 și că momentele grele din viață sunt cele mai importante pentru că te duc pe un alt tărâm al înțelegerii vieții. Mă bufnește râsul și mă bufnește nu pentru că nu cred asta, ci pentru că dacă ai asculta cu adevărat acest truism (îndrăznesc să-l numesc truism asumându-mi asta), un întreg sistem de credințe s-ar duce de râpă. Căutăm atât de obsesiv fericire, împlinirea, zâmbetele până la urechi, încât ne pierdem pe parcursul căutării acestor himere. Viața este mai mult despre clipele de acum. Mă gândesc la viață ca la un joc de lego pe care-l/o construiești din piesele existente în mâinile tale, nu în trecutul tău, nu în viitorul tău. Mi-e greu să accept asta eu, cea care am trăit sub umbra unui trecut greu de dus, care aproape că m-a strivit și într-o permanentă așteptare a unui viitor fericit. Aș putea spune că m-am ascuns cu totul într-o fantasmă, într-o obsesie a viitorului, unde mă vedeam împlinită și în același timp credeam că asta nu e posibil și că nu merit un așa viitor. Sustrăgându-mă trecutului și viitorului, obsesiei trecutului și himerei imaginației viitoare, mi-am dat seama că nu există decât acele piese de lego ale acum-ului. De ce zic asta? Pentru că ACUM am cam tot ce mi-am dorit pe toate planurile și totuși mă regăsesc (încă) proiectându-mă în viitor ȘI MAI BUN (oare e ceva mai bun decât cele de acum), fugind de clipa prezentă, furându-mi singură căciula... trăind parcă cu vinovăție acest acum care e ok și bun și împlinitor așa cum e, dacă mi-aș permite să accept aceste clipe ale prezentului ca resurse de creștere și de înmulțire a darului vieții.
• Cu cât citesc mai mult și cu cât înțeleg și mai mult cât de complex e omul și viața, cu câte probleme alambicate se poate confrunta, cu cât de ciudate devin zilele și societatea în care trăim, cu atât apare mai pregnant în fața mea că Dumnezeu este ultimul bastion, că o credință vie, autentică ne poate oferi un echilibru în aceste timpuri, că metodele Bisericii sunt reale medicamente pentru un haos în care suntem înghițiti clipă de clipă, outside&inside.
• Că tot am pomenit de termenul ”înghițit”, cred că acesta este un cuvânt care ar caracteriza mult zilele mele. Mă simt înghițită de multitudinea de lucruri de făcut, ca la final de zi să pic lată, să nu înțeleg nimic din cele ce au trecut prin/pe lângă mine. Am nevoie ca de aer de un timp al meu, de un mic spațiu în care să mă adun, să-mi pun viața înaintea lui Dumnezeu, să-i ofer cele ale mele, trup și suflet, spre a le modela și a le duce într-o direcție cu sens pe acest pământ. Cred că cel mai indicat timp ar fi dimineața devreme, când nimeni nu vrea nimic de la tine, când ziua abia se crapă spre lumină, iar tu ești mai permeabil la a înțelege cele de neînțeles... Asta s-ar rezolva dacă aș reuși să-mi aloc acest interval orar în care să pot fi eu cu ale mele... Dacă aș reuși să scap de dilema ”eu cu ce mă îmbrac?”, a lucrurilor alandala, a haosului și dezorganizării, deși, zic eu, că-s în parametrii buni cu organizarea... dar tot mai există loc de eficientizare.
• În dimineața acestei zile aveam mai multe idei pe care doream să le consemnez aici, dar am uitat o parte din ele... Unele erau importante, altele poate mai puțin importante... așa că mă opresc aici.

Sărbători binecuvântate tuturor!

Cu drag,

Irina