Tales of a broken child

Copilăria mea a fost caracterizată cel mai puternic de un profund sentiment de ne-apartenență. Am simțit încă din primii ani de viață, că nu aparțin cuiva, că cineva nu m-a cuprins și pe mine în interiorul lui afectiv și emoțional. În fiecare clipă mergeam, prin casă și prin viața mea de copil, pe vârfuri și în expectativă, așteptând ca, de undeva, să tune o ploaie de insulte, de cuvinte grele, de palme și pumni, sau de o lungă

noapte nedormită, plină de interogatorii nesfârșite în care un lung și prelung ”de ce?” mă biciuia mai tare decât palmele, trasul de păr, bătaia fără sens, interminabilă. Simțeam că plăteam în acele secunde nu greșelile mele, nu trăznăiile și tâmpeniile făcute prin casă, de copil, ci plăteam greșelile altora care au supărat-o pe mama, iar eu eram un releu de descărcare al acestor frustrări și neîmpliniri ale ei de om, femeie, mamă, copil, soție, soră, prietenă.

Cel mai groază îmi era noaptea, seara, când se așternea liniștea și tăcerea peste o zi încununată de chefuri și petrecărerile domestice, care se terminau mereu în scandaluri, între ei, oamenii mari, dar ei, oamenii mari, plecau acasă, iar eu rămânem sacul de box al mamei.

M-am simțit toată copilăria urâtă și rea, nevrednică, nedemnă. Poate dacă eram frumoasă, drăgălașă, mama m-ar fi iubit.

Îmi aduc aminte cum am primit o serie de reproșuri și insulte, ca urmare a unei observații făcute de o cucoană care venise la noi noaptea și care m-a găsit pe mine și pe nepoata ei(o Irină cu care am fost bună prietenă în copilărie, e și aici altă lungă poveste) și că Irina aia dormea dulce ca un bebeluș, cu mâinile deasupra capului și eu dormeam ca o ”bețivancă” trântită pe marginea patului, cu mâinile atârnându-mi pe jos. Ce știe un copil, de câțiva ani, cum doarme noaptea? Și oricât de urât ar fi și oricât de urât ar dormi, de ce te-ai supăra pe el?

Printre pedepsele preferate ale mamei era să mă închidă în baia de serviciu, care pe vremea aia era ca o magazie cu detoate. Știam când intru, dar nu mai știam când ies. Îmi era groază, era întuneric, mă plictiseam, nu știam când ies și nu știam dacă atunci când ies se termină și calvarul, sau se va prelungi? O altă pedeapsă era datul afară din casă. Dar nu oricum. Desculță, să nu pot pleca și musai să stau în fața ușii, să mă vadă pe vizor. Îmi era teribil de rușine la gândul că va trece vreun vecin, sau mai rău, din prietenii mei de joacă și nu voi știi ce să le zic, de ce sunt acolo? Mai era bătaia cu orice îi pica în mână: cleștele de scos rufe din mașina semi-automată, mătura, cabluri, țeava de la aspirator, cu care m-a bătut până mi-a dat sângele pe nas, antena pe care am rupt-o din greșeală de la un casetofon, palma, pumnul, papucii, pantofii, cureaua, orice putea produce durere.

Apoi neîncrederea, tot ce auzea pe surse avea putere de adevăr suprem. Fiind la vârsta curiozităților, am picat în niște cercuri care își arătau zonele intime la schimbul zonelor tale intime. Fiind rușinoasă și cu prea mult bun simț, dar forțață de anturaj, mi-am arătat o bucată din chiloțel. Astfel că, într-o noapte, printre injurii zise printre dinți și păruială, m-a pus să îi arăt cum mi-am arătat eu zona intimă (deși nu se întâmplase asta), așa cum auzise ea. Pentru că nu reușeam să o dau la pace, că e fals ce a auzit, a trebuit să mimez, să-i arăt...cum nu arătasem eu în acele grupuri zona intimă...

Tot ce scriu acum e din zonele conștiente ale memoriei mele. Tot ce nu-mi amintesc iese sub formă de boală, când sunt pusă în situații limită, de presiune, sau uneori iese așa, din senin, te miri ce, sub forma unor panici, obsesii, depresii.

Singurul om care a zis că da, ce am suferit eu se cheamă ABUZ fizic a fost ultima terapeută. Iar în tot traseul acesta al vindecării, cel mai dureros a fost când i-am zis duhovnicului o parte din cele trăite, cumva ca să mă înțeleagă și să mă cunoască și mi-a zis că poate meritam acele bătăi...

Aceste tales of a broken child sunt doar începutul. Încet, voi mai scrie, nu ca să discreditez pe cineva, ci ca să mă înțeleg, ca să mă înțelegeți, ca să vedeți efectele abuzului, în orice formă ar fi el, mai soft sau mai hardcore, poate ca să ne înțelegem mai bine între noi ca oameni... cine știe, poate cineva se va folosi!

Cu speranța spre mai bine,

I.