Asteptam sa incepem
ceva, sau ne dorim sa facem ceva ce am planificat doar cand suntem
super motivati?
Probabil stim cu totii
procesul care are loc atunci cand suntem super entuziasmati de o
idee, cand endorfinele curg in cascada in creierul nostru si ne
simtim grozav gandindu-ne cum o sa incepem un anumit lucru si cat de
bucurosi vom fi lucrand la el.
De obicei ne si apucam de
lucru, dar pe parcurs entuziasmul scade. Unele persoane reusesc sa
duca la bun sfarsit ce au inceput, chiar daca se confrunta si ei (sau
nu), cu acest entuziasm care o ia pe o panta descendenta, altii nu.
Asa ca ce ne facem cand
motivatia si bucuria dispar, dar totusi nu am vrea sa lasam balta
ceva in care ne-am pus sperante?
Oare doar cand suntem
ultra motivati putem sa lucram?
Nu stiu cum e in cazul
vostru, dar eu am cam asteptat o viata sa-mi vina inspiratia, sa fiu
super motivata, sa fiu fericita si ne-perturbata de nimic din
exterior si interior ca sa imi pot trai cele mai frumoase visuri si
planuri. Si... surpriza!
Am inteles ca aceste momente de inspiratie, fericire, pofta de lucru sunt rare, apar cand si cand ca sa nu ne demoralizam complet in fata
vietii. In ceea mai mare parte a timpului suntem morocanosi, obositi,
necajiti, frustrati, tenstionati, fara chef, fara perspectiva si fara
speranta. Muza inspiratiei vine rar, pofta de lucru s-a lipit doar
ici-colo de cateva persoane, iar majoritatea lupta cu greutatea zilei
incercand sa strecoare printre indatoriri si lucrurile care stiu ca
i-ar face sa creasca, sa se simta mai bine, sa ajunga in punctul in
care isi doresc.
Pentru mine,
constientizarea faptului ca trebuie sa lucrez indiferent de
circumstante a fost dezamagitoare si dura. Cum, sa fac ceea ce
trebuie sa fac, sau mi-am propus sa fac, fara chef? Cum vine asta? Eu
credeam ca doar zburand si zburdand trebuie sa lucram la visurile
noastre...
Dar se pare ca m-am
inselat.Se pare ca trebuie sa ne imprietenim cu tot ceea ce traim
neplacut si sa facem ce ne-am propus, INDIFERENT de
lucrurile/starile/situatiile/persoanele/gandurile care nu ne dau
pace...
Acest gand ar trebui sa
fie o aducere aminte permanenta pentru mine. Am intalnit aceasta idee
si in cele ce tin de viata duhovniceasca, dar vad ca se aplica cu
succes si in cele ce nu tin de suflet, in indatoririle de zi cu zi,
in hobby-urile noastre, in planurile noastre de viitor etc.
Asa ca va propun o tema
pe care sa o discutam impreuna: cum va impacati cu lipsa de
motivatie? Ce secrete aveti ca sa finalizati ceva?
Tragem de noi, ne scuturam, ne ridicam si mergem mai departe! Viata nu asteapta pe nimeni si asta e sansa noastra!!!
ReplyDeleteSparge cercul indiferentei'fricii de schimbare si fa primul pas catre viitorul pe care ti-l doresti! Te-am pupat
Si inca un lucru...incearca sa te responsabilizezi treptat cu munca si cu atribuitiile din viata de adult. Stiu ca e dificil, iti spune o persoana care a trecut prin asta! Dar asa e viata, acestea sunt regulile jocului, mai trebuie sa si muncim, sa intretinem o familie, sa ne platim ratele.. Gandeste-te intodeauna la partea buna a lucrurilor, accepta lucrurile asa cum sunt si motivatia va veni cu siguranta pe parcurs!
ReplyDeleteMultumesc de sfaturi, Ana-Maria. Oare am lasat impresia ca nu-s responsabila sau ca nu-mi iau in serios viata de adult? Imi pare rau daca am reusit acest lucru :). Eu ma referam la lipsa de motivatie pentru lucrurile pe care am vrea sa le facem, nu pentru cele care TREBUIE sa le facem. Zi buna!
ReplyDeleteNu te cunosc foarte bine,dar asa a reiesit din randurile de mai sus.. scuze daca ai simtit altfel... am vrut sa te ajut! O zi faina ;)
ReplyDeleteDragă Irina,
ReplyDeleteÎţi scrie o consoartă de suferinţă... :-) În perioadele de demotivare îmi prinde bine să fac doar ceea ce "trebuie" şi în rest să mă odihnesc, să scriu în jurnal, să citesc, adică in principal să mă ODIHNESC.
Îmi impun uneori să fac prea multe pentru un suflet bătut de vânt ca al meu, aşa că o las mai moale cu proiectele şi îmi dau timp de introspecţie şi odihnă. Învăţ să îmi recunosc măsura: o măsură mică care îmi permite să mă focalizez poate pe un singur proiect odată şi în plus să îmi acord pauze. Să nu cer cu mult mai mult decât pot, căci starea de frustrare îmi paralizeză şi ultima brumă de motivare şi de trecere la acţiune.
Dar poate cândva la o cafea o să vorbim mult despre asta...... :-) Fii bucuroasă!
Ma ajuta mereu sfaturile tale, Ana Maria, doar ma gandeam cu putina tristete daca las impresia unui om imatur si iresponsabil :P.
ReplyDelete