Monday, August 7, 2017

Despre cartea "Claustrofobia"

Ştiu că n-am mai scris despre subiectul acesta după ce am scris rândurile de aici şi de aici, dar lecturez acum nişte cărţi care-mi sunt de mare folos în problema asta.

Una din aceste cărţi, "Claustrofobia - Cum să găseşti ieşirea" - autor Andrea Perry, este o carte pe care am achiziţionat-o prin 2012 cred şi pe care ulterior m-am tot străduit să o dau, gândindu-mă că nu-mi trebuie mie aşa ceva. Când am început s-o citesc, mi-a plăcut aşa mult şi am descoprit nişte lucruri atât de interesante, încât am zis că nu întâmplător a poposit în biblioteca mea. E o carte scrisă temeinic de un psihoterapeut care s-a confruntat şi ea cu problema claustrofobiei. Cartea adună toate soluţiile posibile care te pot ajuta să înfrunţi acest balaur. Dacă atingea şi abordarea fricilor prin credinţă, aş fi numit-o perfectă, dar e folositoare şi aşa cum e ea acum.

Vreau să scot din ea câteva fragmente, poate vor fi de folos şi altora. Doar ce e îngroşat şi colorat sunt sublinierile mele.

"Mama era claustrofobă. Asta nu m-a afectat direct, însă ea avea tendinţa să fie hiperprotectoare cu mine şi descuraja asumarea vreunui risc. Evita situaţiile claustrofobice - trenuri, ascensoare şi aşa mai departe.

În copilărie, suntem foarte afectaţi de modul în care simt şi se comportă membrii apropiaţi ai familiei. Anxietăţile şi răspunsurile lor ne conturează modul în care vedem lumea, în bine sau în rău. Desigur, este important să învăţăm de la generaţiile anterioare, fiindcă altfel ar trebui să reinventăm mereu roata sau, cel puţin, să aflăm, prin durerosul proces de încercare şi eroare, că focul arde, albinele înţeapă, pisicile muşcă şi aşa mai departe. De asemenea, trebuie să fim îndrumaţi şi în privinţa lucrurilor bune, să aflăm că florile miros minunat, că blana pisicilor este moale la atingere, că ne vom simţi extrem de mândri dacă ne ţinem echilibrul de-a lungul unui zid (şi că, de fapt, spaţiile mici sunt doar nişte spaţii mici, iar senzaţia de fierbinţeală este doar o simplă senzaţie de fierbinţeală care va dispărea curând).

Pe de altă parte, este de o importanţă vitală să învăţăm despre viaţă prin noi înşine, prin contactul direct cu lumea reală. Dacă nu facem acest lucru, vom fi întotdeauna pe lângă realitate, trăind o viaţă bazată pe aprecierile altor oameni. Dacă este vorba să devenim independeţi, atunci părinţii noştri trebuie să ne permită de a face multe descoperiri noi singuri, sperând că vor reuşi să ne ofere suficientă siguranţă în timp ce facem acest lucru.

Adesea, acesta este un aspect solicitant al parentajului, care le cere părinţilor să-şi muşte limba şi să-şi păstreze anxietăţile pentru ei înşişi. Probabil că nimeni nu reuşeşte să realizeze tot timpul echilibrul optim între protecţie şi libertate.

Dacă avem un părinte sau părinţi care suferă de claustrofobie, atunci este probabil ca noi să fi învăţat fobia de la ei, în cel puţin trei moduri. Primul mod: vom fi martori la anxietatea părinţilor noştri faţă de spaţiile închise, ceea ce ne poate imprima o asociaţie inconştientă - spaţiu închis =  pericol - în mintea noastră fragedă (la urma urmei, tăticul avea dreptate că zgârietura pisicii doare).

Al doilea mod: felul în care percepem noi spaţiile închise poate fi mai limitat decât al copiilor acelor adulţi care n-au avut claustrofobie, fiindcă noi n-am putut merge singuri în locurile pe care părinţii noştri le-au evitat. Se poate să fi primit avertizări explicite: "Nu intra în peştera aceea, fiindcă nivelul mării poate să crească şi ai putea rămâne blocat acolo". Unele dintre avertizări se poate să fi fost corecte, dar dacă se întemeiau pe teama fobică a părinţilor noştri, s-ar putea ca noi să ne fi limitat explorările în baza unei evaluări greşite. Evitările părinţilor s-ar putea să fi însemnat că n-am avut şansa de a afla singuri că, poate, acele locuri nu erau de fapt atât de rele, cel puţin, nu pentru noi. Deci creştem cu anumite convingeri proprii, netestate în realitate şi prea speriaţi - sau, poate, prea loiali - pentru a le verifica.

Al treilea mod: frica părinţilor noştri se poate să ne fi produs sentimente dificile, care au fost prea greu de suportat singuri şi pe care am ajuns să le asociem şi noi cu spaţiile închise. De exemplu, dacă sunteţi un copil mic în ascensor cu un părinte ce intră în panică, puteţi să deveniţi anxios nu atât din cauza ascensorului, cât a faptului că o vedeţi pe mama supărându-se. Şi v-aţi putea simţi şi mai rău dacă încercările dumneavoastră firave de a o linişti n-ar avea niciun efect. Copiii vor să-şi ajute părinţii fiindcă îi iubesc, nu doar ca să se simtă ei înşişi în siguranţă. De aceea, anxietatea poate proveni din vina de a nu fi reuşit să-i ajute.

Ca adult, frica dumneavoastră actuală de ascensoare poate avea de-a face mai mult cu acele sentimente, decât cu ascensorul propriu-zis. Când uşile liftului se deschid poate fi greu să vă daţi seama de unde vine dificultatea dumneavoastră, dacă nu aveţi nicio amintire conştientă a felului în care reacţiona mama dvs. Ştiţi doar că nu vreţi să simţiţi din nou senzaţiile acelea de neajutorare, lipsă de control şi vulnerabilitate."

Pg.61-62


Concluziile mele:

- cum am mai scris pe aici, ştiu că aceste frici iraţionale ale mele sunt moştenite, unele au fost aduse la suprafaţă de traume, iar altele s-au întreţinut din cauza senzaţiei mele că nu mă pot sprijini pe nimeni în momente extreme, nici măcar pe propria-mi persoană;
- mă uit în jur la cunoscuţii mei care decid cu lejeritate unde vor să-şi petreacă vacanţele şi cum singurul criteriu după care îşi ghidează aceste alegeri sunt cel mult pe un criteriu financiar. Ei nu se gândesc nici o secundă la ceea ce vor face prin prisma fricilor. Pentru că eu nu-s aşa, trăiesc la foc mic, foarte precaut cu orice şi cu multă grijă în faţa noului. Verbele "a trăi" şi "a experimenta" la mine au fost burduşite în multă, enorm de multă precauţie, peste nivelurile normale, încă din copilărie (un exemplu grăitor, am fost în prima tabără prin clasele primare la Arieşeni, cu trenul. Toţi copiii scoteau mâna pe gemuleţul acela de pe hol, eu nu o scoteam că-mi era frică. Cineva chiar m-a întrebat de ce mi-e frică, pentru că nu se întâmplă nimic şi nu am ştiu ce să răspund. Ca să nu mai zic de frica paralizantă pe care o trăiam când intram într-un tunel şi cum mă rugam ca acel tunel să fie scurt şi să nu stau atât de mult în întuneric...)
- loialitatea faţă de familie trebuie să fie una sănătoasă. Mândria că venim dintr-o familie cu anumite calităţi, aprecierea faţă de mediul în care ne-a fost dat să venim pe lume, aprecierea faţă de ceea ce ne-a format ca oameni. Loialitatea nu trebuie să fie găunoasă şi păguboasă.
- mie nu îmi e frică de anumite obiecte (avion, par example), ci mi-e frică de ceea ce poate produce mintea şi corpul meu când îi e frică, când se simte prins (am angoasa asta şi în faţa unor situaţii, conjuncturi de viaţă şi chiar scrie în carte că există şi o formă de claustrofobie socială/emoţională, spre exemplu să experimentezi senzaţii de panică, sufocare stând la masă cu anumite persoane) şi teama că nu există nimeni şi nimic pe lume care să mă liniştească.

Cam atât am avut de zis.

Ne mai auzim!

Cu gânduri bune,

Irina

8 comments:

  1. Fiind singurul copil al parintilor mei, am fost si eu ingradita in toate de atitudinea lor supraprotectiva - parinti sensibili, cu imaginatie bogata, frici multe si credinta slaba. La mine insa paralel cu fricile induse de ei a existat si o revolta, o tendinta de nesupunere, intrata in conflict cu dragostea fata de ei si dorinta de-a le fi pe plac. Asa ca ba am facut ce si cum am vrut, impotriva preceptelor lor, ba m-am "intors" la ei cu cainta ca i-am ranit. in orice caz m-am straduit mult sa-i fac sa inteleaga ca exista si alte moduri de a fi, de a trai, alte valori, decat tot ceea ce considera ei. Nu i-am convins. Parerea mea e ca toate astea pornesc dintr-o slaba credinta pe de o parte si nepracticarea credintei pe de alta parte. Slaba credinta - o fi, n-o fi Dumnezeu, cum o fi, cat o fi, ce pot face de capul meu, ce nu.... Nepracticarea - lipsa de la Sf Liturghie, lipsa rugaciunii personale si mai ales lipsa spovedaniei si Impartasaniei. Ce stiu sigur e ca dupa o spovedanie reusita, nu exista nicio frica in mine, nicio mostenire, nimic, doar bucurie, libertate, recunostinta, zbor. Mostenite ne sunt toate, bune si rele, probabil suntem originali doar in modul in care le combinam, in unicul relatiei noastre cu Dumnezeu si in straduinta noastra. Acum, aplecarea prea multa spre cele rele mostenite eu una am vazut ca e contraproductiva. S-ar putea sa porneasca din nevoia asta de a da vina pe cineva pentru ceea ce nu merge - deci neasumarea, chestie adamica in fond. Daca ma focusez pe cele bune mostenite si ma straduiesc sa fac ceva cu ele, cele rele palesc in timp, as zice ca dispar chiar. Beneficiile sunt mari, se adauga recunostinta fata de parinti, bunici, ca mi-au daruit cele bune. Implicit recunostinta fata de Dumnezeu. De asta cred ca analiza neputintelor nu le rezolva, ci le adanceste. Daca tot zgarmi o buba nu se vindeca niciodata.
    Astea nu sunt "retete", doar impartasirea unor experiente si concluzii personale!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Sunt de acord cu tine :). Te pup!

      Delete
  2. Foarte foarte interesant! Multumiiiim!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Cu drag, mai urmeaza cateva citate din carte. Te pup, Ligia!

      Delete
  3. Si eu am stari de panica in anumite situatii, chiar ultimul fragment imi da de gandit si arunca lumina intr-o situatie asemanatoare, cand panica era legata de ceea ce faceam eu, reactiile mele.

    Poate ajung si eu sa imi iau cartea, chiar am pus ochii pe ea saptamanile trecute la libris, era redusa. Asta sau alta, tot despre subiectul asta.

    Multumesc mult, Irina! Mereu ma 'atingi' cu subiectele tale...in sensul bun.

    Te imbratisez cu mult drag.
    Anca

    ReplyDelete
    Replies
    1. Te pup, Ancuta!

      Faptul ca pun aici ce mai gasesc e depotriva pentru mine, sa pot pune degetul pe rana si sa zic "uite aici doare", dar si cu speranta ca se va mai folosi cineva.

      Te pup!

      Delete