Mic jurnal rapid

E duminică seară și scriu aceste rânduri pentru că mâine încep ziua rapid, avem examenul de evaluare în școală și trebuie să fiu foarte devreme acolo. Las în voia Domnului ce va fi, am nădejdea că ne va ajuta să meargă totul bine, fără incidente neplăcute.

De luni sunt acasă la mine. A trecut o săptămână și încă mă învârt printre mormane de haine, sau alte mărunțișuri, căutându-le un loc. La fel mă mișc și în interiorul meu, prin mormane de gânduri și emoții, pe care caut să le sortez, să le pun la locul lor, să aduc unele noi în față și să las unele vechi în spate.

Trăiesc, printre toate astea, o stare de limpezire, de viziune clară asupra vieții. Zgomotul acela de fond, care îmi spunea în permanență că nu fac bine, că nu-s în locul potrivit, că vine pedeapsa pentru ceea ce fac greșit, nu mai e. Pot să și dorm după-amiaza FĂRĂ SĂ MĂ SIMT VINOVATĂ că fac asta. E greu de explicat, poate nu are sens, dar pentru un om bâzâit de anxietate, 15 minute de odihnă e un timp pe care-l furi din altă parte și trebuie să dai socoteală pentru el! Dacă nu unei persoane reale, măcar unei voci imaginare (nu, nu aud voci, Doamne, ferește, e vorba de o metaforă). 

Simt că nu mai am timp de irosit. Fie că-mi va mai îngădui Dumnezeu încă 50 de ani, sau 5 ani de viață, anii aceștia trebuie să fie de pregătire pentru trecerea la cele veșnice. Mă obsedează ideea morții, văzând cât de trecător e totul. Doamne, de nu aș fi avut o nădejde că sfârșitul nu e aici, aș fi înnebunit! La marea trecere, la mare judecată, când voi fi întrebată, sau când conștiința mea va vorbi singură, oare ce va spune? Va da răspuns bun? Am prețuit clipa? Am fost harnică și iubitoare? Privesc pentru prima dată cu răspundere acest lucru, nu cu frică. Privesc cu curaj, cu nădejde, cu încredințare că trebuie să lucrez în ogorul sufletului. Cât am iubit pe cineva, mi-am pus nădejdea în el. Toate începeau și se terminau în relația cu el, chiar și lucrurile bune mă așteptam să vină tot din partea lui, la fel ca fericirea, soluțiile pentru viață, sprijinul, încrederea. Cred că asta am așteptat toată tinerețea mea, pe acel cineva în care să-mi proptesc oboseala sufletului. Și, deși a făcut și bine acest el, plecarea lui m-a făcut să înțeleg iar, a câta oară?, că nu la oameni ne e odihna și ajutorul, ci sus, în cer, la Dumnezeu. Sprijinul infailibil, indisolubil, veșnic, necondiționat, mereu prezent, perfect, absolut. Dacă totul se rezumă în aceasta relaționare: eu și Dumnezeu, de ce mai atârn eu de alții? De ce las copilul acela mic din mine încă să plângă după confort, sprijin, îmbrățișări, cuvinte blânde, iubire, mângâiere? De ce nu înțeleg odată că asta e tot ce caut? Cine știe? Poate nu voi primi niciodată răspuns la întrebarea asta, sau dacă-l voi primi suficient de repede, lucrurile se vor schimba în interiorul meu.

Ce-mi doresc eu acum? Să nu mă mai cred eu cineva, ci să lucrez cu smerenie, sprijinindu-mă pe Dumnezeu. Să mă protejez, totuși, de răutatea oamenilor. Să fac ce am amânat atâția ani din cauza hățișului interior și să am încrederea, încredințarea, că le pot face, că am uneltele necesare pentru a le îndeplini. Să experimentez, să mă odihnesc, să mă respect, să am grijă de mine. Să vreau mereu mai mult și mai bine în lucrurile esențiale, să nu fiu leneșă, să nu fiu prea comodă...Am doi foști colegi de școală, unul ridică vile (nu fizic, ci cu bani) și le vinde, iar una e soldat în armata americană, iar eu stau și dau apă la șoricei despre cât de nedreaptă e viața cu mine!

Mda... o săptămână ușoară tuturor! 💖

Irina