Mic jurnal rapid

Sunt la cafea, se anunță o zi destul de aglomerată. Se încheie anul școlar și, chiar dacă am fost zdruncinați un pic de pandemia asta, totuși lucrurile trebuie să meargă mai departe. Diplome, premii, trofee, medii de încheiat... 

M-am întors la mine a apartament. Îmi lipsește contactul uman, în ultimele 2 nopți am dormit urât, agitat, am visat mult, urât și m-am trezit noaptea. Dimineața mă trezesc greu, e greu să găsesc o motivație de a sări din pat. Gânduri peste gânduri umblă brambura în capul meu. Domnul cu mila. Mă rog înainte de a adormi să se schimbe ceva...în mine. Nevoile mele cele mai adânci, nemângâiate, neostoite, îmi dictează viața. Cer și visez la lucruri care par a nu fi pentru mine. Trebuie să mă smeresc, să plec capul și să-l sprijin pe umărul lui Dumnezeu. De acolo vine alinarea, aia bună, aia pentru tot restul vieții. De-aș fi mai vrednică, de-aș fi mai sârguitoare, cred că totul s-ar schimba într-o clipită în interiorul meu, dar nu... mie îmi place plângerea de milă!

La muncă avem oarecum program normal. Zic oarecum, pentru că nu stau până la ora 16. Mi-e greu să mă adun acolo, să văd ce am de făcut. Parcă e o presiune enormă de când mi-au schimbat funcția, parcă se așteaptă să preiau cu totul conducerea școlii și să fac și să dreg. Dar nu vreau și nu-mi place. Cum zic mereu, printr-un context de împrejurări am ajuns aici, nu pentru că aș avea eu merite deosebite. Sunt abia la început de drum, un biet profesor debutant! Dar totuși sunt stresată de așteptările ce vin spre mine...și nu știu ce să fac? Să mă duc în direcția aia? Să fiu iar docilă și să fac ce vor alții, practic? Să mă ascult pe mine, cu orice preț? De ce am ajuns în situația asta? Am ajuns și pentru că am anumite abilități, calități, dar, repet, am ajuns printr-un context de împrejurări. Eu nu am muncit niciodată pentru traseul meu profesional! M-am lăsat dusă...de ce a apărut pe drum! Și chiar dacă m-am plâns aici că drumul meu trebuia să fi început acum mai bine de 10 ani, acum trebuie să recunosc că acum mai bine de 10 ani și oriunde mai aproape de locul unde sunt acum, eu NU AM PUTUT să ies din hățișul gândurilor și al trăirilor interioare, de a separa lucrurile, ca să mă pot axa pe ceea ce vreau să fac în viața. Eu am plutit pe supraviețuire, pe inerțial, pe mila Domnului care m-a pus totuși pe un drum bun (doi șefi am avut și amândoi cu frică de Dumnezeu și cumsecade, aș fi clacat să lucrez la niște tirani!), dar nu a fost nici o clipită un traseu conștient pe drumul muncii. Da, am colege care la 30 și ceva de ani se pregătesc de gradul 1 în învățământ, dar ele poate au avut alt parcurs de viață și au avut mintea suficient de limpede ca la 20 de ani să aleagă ce vor să facă. Nu mai detaliez ce era în mintea mea la 20 de ani, că e un păienjeniș din care n-aș mai iesi, chiar și în perspectiva reamintirii!

Dar da... viața merge înainte, motivația mi-o pot găsi doar eu, gândurile pot fi duse mereu pe un drum mai bun, totul e o alegere și puțină ”magie” venită de sus, de la Doamne.

Zile senine, tuturor!

Irina