Stare de limbo

Stare de limbo. Oare e corectă expresia, există așa ceva? Ca o zonă de mijloc, în care nu e bine, poate nici rău, însă nu te poți duce în nici o direcție. Știi că ce faci nu te duce nicăieri, că nu-ți aduce nici un folos și totuși ești prins în niște rutine nefolositoare, neproductive.

Mă tot gândesc la o schimbare majoră, să plec undeva, să o iau de la zero, să fiu printre străini și să mă axez pe ceea ce mi-ar fi de folos. Însă sunt prea slabă, prea firavă interior să pot face așa mari schimbări. Nu sunt deja destul de singură, de solitară, de însingurată? Nu mă lovesc, parcă, cu capul de un zid, în orice direcție aș lua-o? La ce ar folosi să mă rup și de puținele legături pe care le am.

Parcă nimic nu are sens, iar obsesia vieții mele este de a îi da unul. Nu mă pot mulțumi cu puțin și pace. Nu mă pot mulțumi cu ce e, cu modul în care s-au așezat lucrurile și nu înțeleg de ce. Uneori mă gândesc că pur și simplu mă supraevaluez, poate doar cred că aș fi capabilă de mai mult și în realitate lucrurile nu stau chiar așa. Pentru că dacă aș fi capabilă de mai mult, oare nu le-aș face deja?

Mi-au luat 36 de ani, sau hai să zicem...aproape 30, că anii copilăriei nu pot fi luați în calcul, să-mi înțeleg fragilitatea interioară. Să înțeleg că am pur și simplu o problemă și că ea mă face să fiu profund și cronic demotivată. Că această problemă mă face să-mi doresc un sens în viața mea și tot ea să mă incapaciteze în a îl da. E ceva greu de pus în cuvinte. Să vrei, dar să privești cu groază cum nu poți înfăptui acel lucru. Să privești cu groază cum eșuezi o dată și încă o dată și cam toți anii tăi să fie un șir lung de eșecuri.

Și până aflu un răspuns la întrebările astea, mă duc să fac ce e de făcut...să spăl vasele, să-mi fac patul, să bag hainele la spălat...

O săptămână ușoară vă doresc!