Updates

În ultima vreme am simțit să revin pe blog cu o serie de gânduri, idei și nu numai, așa că reiau scrisul în acest jurnal virtual cu câteva update-uri despre cum mai e viața mea.

S-au făcut 10 ani de când am cochetat prima oară cu blogul la maniera la care este el în prezent. Anul 2011 a reprezentat și va reprezenta în continuare un punct de cotitură în viața mea. Mi-am dorit atunci să intru mai serios în lumea virtuală, simțind că am ceva de spus. Nu că aș fi o autoritate în vreun domeniu, sau că m-aș pricepe foarte bine la ceva, dar plurivalența mea, curiozitatea de a știi și una și alta, am simțit că ar putea fi fructificată în vreun fel. Nu cred că am avut o imagine foarte clară decât în timp, în ani, ce mi-aș dori să fac exact. La 36 de ani încă creionez la această imagine. Uneori simt că e prea târziu, alteori simt că încă e timp. În acești ani ce au trecut, căutându-mă adânc în profunzime, citind, stând de vorbă cu oameni mai înțelepți decât mine, având bafta unor prieteni de milioane, am început ușor-ușor să mă înțeleg și pe mine. Privesc în urmă și-mi vine să zic: kid, you made it, you are amazing! Mi-a fost foarte greu, fiind cine sunt, având contextul de viață pe care l-am avut, punându-mi nu o dată rațiunea la îndoială, bălăcindu-mă ani de zile în depresie și anxietate, crezând că e normal. Mă mir totuși că am ajuns aici!

Am greșit multora în acești ani, dar și mai mult simt că mi s-a greșit mie. Dar e simplu, când tu nu te respecți, nimeni nu te va respecta. Ecuația e simplă. Sunt mândră de mine că am reușit să-mi apăr tot mai mult teritoriul, să vorbesc, chiar dacă cu furie și pe un ton prea răspicat, că nu e ok să fiu călcată în picioare. Am devenit părintele pe care nu l-am avut să lupte ca leul pentru mine. Și e bine, nu regret nimic. Cu toate astea, mă rog să iert. Unele persoane nu merită nici 5 secunde să rămână prin mintea ta! Însă e foarte greu când te simți nedreptățit! Dar, atâta timp cât ai conștiința împăcată, când știi că ai dat ce ai avut mai bun, că ai făcut unele lucruri ca pentru tine și ca în fața lui Dumnezeu, adevărul iese mai devreme sau mai târziu la iveală.

Poate va șoca informația următoare, însă simt că, pe linie maternă, plătesc niște păcate de neam. Nedreptatea pe care o simt pentru treaba asta, pentru acest filon care s-a oprit în cârca mea, e imensă. Însă o iau și cu smerenie. E o misiune pe care știu că o voi duce la bun sfârșit. Răul nu va învinge și nu va prevala. Aseară am visat-o iar pe bunică-mea. Mă epuizează aceste vise, aceste coșmaruri. Mă întreb repetat, de ce? Dar așa are un sens, relațiile zbuciumate, sparte, lipsite de un sentiment cald de iubire, de atașament, ruptura pe care o simt pe linia asta eu-mama-mamaia, are un sens așa, în lumina asta. Îmi vine să urlu de ciudă, dar poate, la un moment dat, va avea o noimă totul. Poate va crește în mine ce n-am primit, poate iubirea după care am tânjit o viață, sentimentul de a fi una cu mama, cu mamai-mea, se va creiona în alte direcții, din mine. În definitiv, vin pe o linie de femei puternice, cu o oarece bogăție interioară, dar copilul care am fost încă urlă de dor. Încă vrea să se simtă în siguranță, măcar o clipă, măcar o dată... Uneori încă mă simt ca fetița de doi ani, care a stat singură, câteva zile, la spitalul de infecțioase și care urla după mama ei. Încă sunt copilul care închidea ochii și vedea că vine spre ea troleibuzul 48, pe linia lui Brătianu, care făcea legătura între casa unde locuiam atunci și spital.

Ca de obicei, am început cu o idee, dar m-am dus pe alt traseu :). Știu că va veni ziua când lucrurile vor avea un sens, până atunci aștept cuminte. Am grijă de mine. Caut să mă bucur de mine, de viață. Cred că încep să aplic, cu asumare și maturitate, acel dicton de a te iubi pe tine însuți. Încă îmi doresc și visez la acel tip de parteneriat care știu că mă va împlini și în adâncul inimii știu că-l voi primi și experimenta în această viață. Dar până atunci, am decis să nu mai las cu ușurință pe oricine în viața mea. Nu oricine merită acest lux ;). Îmi tihnește și-mi priește propria-mi companie. Mă bucur pe deplin de ea. De asta am și început să-mi reamenajez prin casă, în ideea de a mă simți bine, de a nu avea spații pe care să nu le pot privi cu drag. Am planuri pe termen scurt și lung și pentru camere și pentru terasă. Simplificarea și tot ceea ce fac în acest segment al vieții mele, are ca scop aducerea în prim plan a lucrurilor cu adevărat importante pentru mine. A crea, a citi, a învăța, a studia, a fi activă este mai important pentru mine decât a sorta munți de haine, spre exemplu.

Am scris foarte mult, sunt ne...scrisă, că nu e cazul de nevorbită aici, haha. Oare mai are cineva răbdare să citească articole așa lungi?

Vă mulțumesc pentru răbdare și ne mai auzim în curând!