Timpul trece

Hristos a înviat!

Locuiesc într-o zonă pestriță, de care am mai povestit eu pe aici. Blocuri cu diferite etaje, vile, case, totul alandala, tipic imaginii urbanistice haotice a imobilelor construite după 2000 încoace în Constanța. În fața mea (bloc cu 2 etaje) am un bloc cu 7 etaje, iar între aceste două blocuri se află o vilă, care până în pandemie, caza sezoniști vara și studenți, în extrasezon. De curând am observat că i s-a schimbat destinația și numele și a devenit...azil de bătrâni. Cum fereastra mea dă fix în curtea acestei vile, de câteva săptămâni tot urmăresc acțiunea de pe aici. Las la o parte că e un loc total nepotrivit pentru bătrâni(nu există un spațiu adecvat, cu ceva verdeață, să fie scoși, iar peisajul de jur împrejur e reprezentat doar de betoane), ci vreau să trec aici concluziile și gândurile care mă încearcă.

Mă gândesc în primul rând că, într-un viitor apropiat, îl voi avea și eu pe tata bătrân. Deși e un om care a avut grijă de el și nu i se dau anii (are 62 acum), timpul trece peste toți și va deveni și el unul din bătrânii pe care îi văd aici. Sper ca financiar și emoțional să fiu într-un spațiu, la vremea cuvenită, în care să mă pot îngriji de el și să îi ofer o bătrânețe decentă, să nu fie nevoie să-l abandonez într-un azil.

Alt gând care m-a încercat este despre ce facem noi cu viața noastră. Din toți bătrânii aduși aici, unul este mai în vigoare și-l văd că iese des afară și stă la țigare și la cafea. Privindu-l, m-a apăsat teribil gândul că e într-un loc în care nu așteaptă altceva decât MOARTEA. Ce peisaj sinistru, să te trezești, să te miști, să stai, să aștepți și să contempli că singura ta direcție mai este doar finalul vieții. Să nu ai nepoți cu care să te mai bucuri, să nu mai ai o activitate, sau să nu mai fi apt s-o practici, să nu mai fi în casa ta, ci într-un spațiu în care, zi de zi, implacabil, îți aștepți FINALUL. Personal, e un final pe care NU îl vreau.

Acest lucru m-a făcut să încep să mă întreb puțin mai mult despre ce vreau de la viața mea și să îmi așez, pe cât pot, acțiunile de zi cu zi, în perspectiva de a nu aștepta, pe la 70-80 de ani, doar moartea. Nu știu dacă reușesc să mă fac înțeleasă, moartea e singura certitudine din viața noastră, dar trebuie să privim spre acel moment cu responsabilitate și nu cu presiunea unui capăt care vine ca o sentință și care încheie un destin ce nu a lăsat nimic în urmă. În ceea ce mă privește, mă gândesc să fructific zilele ce le am, ca tânără, ca la finalul vieții să aștept trecerea dincolo cu sentimentul că mi-am dat silința și am făcut tot ce s-a putut face, omenește posibil. Că nu am fugit din fața oportunităților, că nu am stat să mă plâng de un destin implacabil, că nu am fost doar un gând și o trecere inutilă pe acest pământ...

Sper ca gândurile mele să nu vă umbrească bucuria zilei de azi, ci să fie o propunere la o introspecție asupra vieții fiecăruia dintre noi.

Gânduri bune!

Irina