Luna aceasta am citit un alt titlu al autoarei Ileana Vulpescu și anume ”Viață, viață, legată cu ață”. Deși mă așteptam la altceva, romanul seamănă mult cu cel anterior citit de mine și despre care am scris aici pe blog acum aproximativ o lună.
Acest roman urmărește viața personajului principal, o femeie pe nume Suzana Mănoiu, într-un mod inedit. Încă din primele pagini ale cărții Suzana Mănoiu ajunge la spital, internată la reanimare, între viață și moarte, perspectivă din care își derulează viața în fața unei icoane a Maicii Domnului, o icoană de pe vremea copilăriei sale.
Femeie singură, cu o serie de decepții amoroase, ajunge la 42 de ani să facă un copil din flori, pe Mihai, care la momentul în care mama lui face acel infarct de pe urma căruia nu își mai revine, el e un adult de 20 și ceva de ani, iar ea o femeie trecută de 60. Mihai, un bărbat frumos, dar cu un caracter execrabil, devine, complet opus de ce sperase Suzana când l-a conceput la o vârstă destul de mare, un ins care îi va amărî sufletul. Pe parcursul cărții aflăm că acest băiat fusese făcut totuși din iubire, cu un colonel din serviciile secrete, o iubire târzie și ultimă a Suzanei Mănoiu, un bărbat însurat. Un alt aspect important care se relevă pe parcursul romanului e că acest copil nu înglobează nici sufletul și caracterul mamei lui, care era o femeie caldă, dar nici pe al tatălui lui, ci pe al bunicii materne, un personaj înrăit de viață, cu limba și sufletul înveninat.
Pe lângă acest fir narativ, regăsim elemente din romanul „Pe apa sâmbetei”: contextul social românesc al anilor premergători revoluției, dar și anii de după 90, tabloul personajelor ajunse la putere prin căi nelegiuite, parveniți, oameni care calcă pe cadavre, degradarea sistemului de învățământ, totul presărat cu oameni care și-au păstrat structura sufletească corectă și curată, însă aceștia mai reduși numeric, industrializarea, distrugerea micilor comercianți și ale micilor afaceri (spre exemplu, bunicul Suzanei, un oltean trimis de copil la un boier de pe marginea Bucureștilor, e descoperit în timp ce vindea cu cobilița produse lactate, de un tâmplar neamț, care îl ia în atelierul lui să învețe meserie, ca apoi, bunicul Suzanei, „bâtu” Tudose ajuns adult, își deschide propriul atelier, unde făcea mobilă de o mare finețe, fiind nevoit după anii 90 să-și închidă atelierul, pentru că nu mai existau comenzi, lumea ne mai având nici bani, dar și că din import veneau deja multe produse mai ieftine, chiar dacă mai slabe calitative, spre care oamenii se îndreptau).
Regăsesc și în această carte un subiect tratat în romanul ”Pe apa sâmbetei”, al căsătoriilor formate exclusiv din interes, sau din mari pasiuni, pasiuni care mai devreme sau mai târziu pălesc, unul din parteneri făcându-și o relație paralelă cu cea oficială, fără prea multe nuanțe între aceste două extreme.
Părerea mea personală despre carte, sau părerile, ar fi următoarele: mi-a plăcut cartea, dar nu așa de mult ca romanul anterior citit, la un moment dat mă blocasem și nu am mai vrut să revin la ea. Știind câteva detalii din viața personală a autoarei, din materialele disponibile în online, înțeleg de ce bate monedă pe acest subiect al inimii rănite, trădate, al iubirilor mistuitoare, care lasă răni adânci, idee cu care nu rezonez, haha. Deși cartea este presărată cu multă durere, nu simt să mă fi afectat prea mult, poate din cauza unei abrutizări personale ale sufletului și a unei viziuni critice asupra vieții, cine știe? Una peste alta, am luat acum la rând ”Arta conversației” și deja din primele pagini simt că nu e foarte diferită de celelalte două, dar vom vedea :).
Voi ce mai citiți frumos?
Gânduri bune,
Irina
No comments:
Post a Comment