”Pe apa sâmbetei” - Ileana Vulpescu

 Anul acesta mi-am reînnoit abonamentul la biblioteca județeană din Constanța, un loc drag sufletului meu din acest oraș, de care mă leagă ceva amintiri și descoperiri. Încă de pe vremea liceului, moment când mi-am făcut pentru prima oară abonament în această instituție, nu am plecat decât în rare ocazii cu mai puțin de 5 cărți, limita de titluri pe care le poți împrumuta. Deși e puțin probabil să poți citi 5 titluri în 3 săptămâni, cât e termenul de restituire, mie mi-a fost greu să plec de acolo cu doar o carte. Tura aceasta am plecat cu doar 4, iar printre ele se află și titlul care deschide această postare pe blog.

Cu sinceritate spun că, în afară de câteva aforisme ale autoarei citite pe internet și în afara titlului bine-cunoscut scris de aceasta - ”Arta conversației”, nu știam mai nimic de opera ei. Nu știam că e romancieră, credeam că e mai degrabă un critic literar și nici nu am avut curiozitatea să aflu mai multe, deși am avut ocazia, în urmă cu niște ani, să asist la o conferință a acesteia, ținută la Constanța și să aflu aceste detalii.

La bibliotecă fiind și plimbându-mă printre rafturi, am văzut la secțiunea de autori români, așezate în linie, frumos, pe puțin 6 titluri ale autoarei. Am pus mâna pe prima carte din capăt și am deschis-o la întâmplare. Fragmentul citit acolo, pe loc, mi-a captat atenția și am zis să o iau acasă. Week-end-ul acesta, cu simptomele de gripă și alte neplăceri de ordin fizic, care m-au ținut în pat, mi-a oferit un prilej să mă apuc de această carte.

Pentru că a trecut demult vremea când făceam rezumate și comentarii la diferite opere literare și consider că mi-am ieșit din mână, voi încerca totuși, în câteva cuvinte, să prezint cartea, care m-a captivat. 

Acest roman prezintă un istoric de familie, ce se desfășoară pe o perioadă de aproximativ 50 de ani. Pornește cu descrierea vieții personajului principal al cărții, Florina Diaconu, o copilă, adolescentă, ulterior femeie, destul de chinuită de viață, prin prisma căreia se desfășoară întreaga acțiune a cărții, Florina Diaconu fiind un fel de voce a rațiunii, care analizează la rece cele întâmplate între acești ani care deschid și închid acțiunea romanului. 

Cartea aș putea spune că este mai mult o analiză a caracterului uman și o zugrăvire a societății românești între anii 1950 și 1990. Cu schimbările de regim, cu neplăcerile trăite de oameni și cu căpătuirea unora în acest interval. Mai toate personajele principale sunt oameni cu studii superioare, unii vârfuri în domeniile lor, cartea bătând monedă pe necesitatea vieții intelectuale pentru o mai bună calitate a acesteia.

Florina Diaconu apare încă din în primele pagini ale cărții, copilul unei familii aparte. Familie de boieri, la sat, mama cu liceul făcut la oraș, tatăl un om care-și girează puțina avere pentru binele consătenilor, care aveau nevoie de una sau de alta, dar nu aveau bani. Familie înstărită și cu puternice principii morale. Din acest considerent, odată cu instalarea comunismului, Adrian Diaconu, tatăl Florinei, este închis la Jilava, când Florina avea abia 2 luni și ucis ulterior, fără judecată și fără condamnare, când copila avea abia 2 ani. De aici începe viața de chin și jale a fetiței și a mamei ei, Vetuța Diaconu. Acestea se mută în București, într-o garsonieră primită de la un unchi al Florinei, mama își găsește cu greu un serviciu, iar când îl găsește, este forțată să o trimită pe Florina întâi la creșa săptămânală, ulterior la alte instituții de școlarizare cu regim de internat, care să îi permită să-și țină serviciul la care pleca dimineața și mai venea noaptea, astfel ne mai având timp să se ocupe și de copilă. Când Florina ajunge la vârsta de 15 ani, mama ei are o cădere psihică, din care nu-și va mai reveni decât după ani de zile, cu puțin timp înainte de a muri. Până la vârsta de 27 de ani, Florina își vede de școală, dă meditații pe alimente, este admisă la Medicină și exmatriculată după primul an din cauza ca era fiică de condamnat politic, face o școală de tehnică dentară și reușește să aibă un serviciu din care să-și îngrijească decent mama, până aceasta trece în cealaltă lume. La trauma creșterii fără iubirea părinților, Florina capătă și o teamă de a își întemeia o familie, de frica de a nu moșteni boala mamei și de a chinui și ea la rândul ei pe alții, fie soț/copil. Ajunsă adult, fire rezervată și axată pe muncă și casă, cu un puternic simț al pragmatismului, reușește să se apropie doar de câțiva oamenii, deoarece, până la finalul vieții ei, a fost judecată, din diferite prisme, de aproape toți cei care au înconjurat-o. Dacă nu de sărăcie și de om sub nivelul intelectual al unora, atunci ba de femeie de moravuri ușoare, ba de fire pusă pe căpătuială, ba de om duplicitar etc. Cu toate acestea, Florina apare ca cel mai puternic caracter din toate cele descrise în carte, cel mai iubitor, iertător, cu o mare capacitate de autodepășire, un om care ajunge, după vârsta de 40 de ani, să guste și să le aibă pe toate. Singura greșeală ce i s-ar putea imputa în această carte, este faptul că se îndrăgostește și duce, pentru o scurtă vreme o relație ilicită, cu un medic stomatolog, coleg de serviciu, căsătorit și mai mare cu aproximativ 30 de ani decât ea. Pe lângă iubirea ce pare a izbucni între cei doi, nu se poate trece cu vederea și faptul că această legătură îi ostoiește Florinei dorul și lipsa tatălui de care a avut parte în întreaga ei viață.

Aș minți să zic că, pe alocuri, nu am rezonat puternic cu gândurile și concluziile personajului principal, că nu m-am edificat în unele idei pe care le aveam și cărora nu le înțelegeam sorgintea, sau nu înțelegeam dacă sunt eu pur și simplu meschină, am alt filtru de a vedea lumea, sau gândesc greșit. Răspunsul este că nu am gândit/gândesc greșit. Că viața călduță, lină și liniară a unor oameni e undeva la 180 grade distanță de cei copți la focul necazurilor și a sărăciei. Că ajungi să vorbești o limbă diferită de a celor dintâi, că întreaga ființă îți este iremediabil schimbată și că singurul lucru pe care-l mai poți face este să accepți cu seninătate ceea ce-ți oferă ziua, să nu ai așteptări prea mari de la nimic și nimeni și să nu-ți pui mari baze decât în tine însuți.

Ce pot să spun eu, la finalul acestei cărți este că abia aștept să iau la rând și celelalte titluri ale autoarei Ileana Vulpescu.

Gânduri bune!

Irina