Diverse

 Au trecut deja două săptămâni de școală și nu pot zice că nu m-am simțit puțin zguduită din temelii. Pe finalul săptămânii ce a trecut m-au încercat și simptomele unei ușoare răceli, iar dacă nu ar fi fost week-end-ul, să pot sta puțin liniștită, cred că mi s-ar fi dus vocea cu totul.

Mă gândesc la multe lucruri și parcă toamna începe să-și aștearnă melancolia și pe inima mea, lucru care mă sperie. În ceea ce mă privește, melancolia e un semn de rău augur, e ceva ce poate evolua în lucruri neplăcute și de termen lung, din acest motiv trebuie să mă scutur de ea ca de o insectă otrăvitoare.

Vremea în Constanța a fost teribilă. Acum, când scriu aceste rânduri, afară sunt în jur de 14 grade. După o vară toridă, am avut parte de câteva zile cu temperaturi decente, de aproximativ 25 grade, ca apoi să crească iar brusc la 30-32 grade, apoi, iar brusc, a scăzut temperatura la o valoare aproape la jumătate.

Mă simt foarte obosită. Mă minunez de nivelul tot mai scăzut de energie din ultimii ani, pentru orice activitate trebuie să duc muncă de lămurire cu mine să o încep. Uneori încep mai multe deodată, sau fac câte puțin din fiecare și le las baltă, pentru că mă simt copleșită. Oricât încerc să lucrez sistematic, tot nu reușesc să simt că sunt într-un program, într-o rutină, să nu mai despic firul în patru înainte de a face ceva, sau să mă simt ca în fața unui munte pe care trebuie să-l urc și eu nu am resursele necesare s-o fac...

Am multe lucruri lăsate neterminate, sau nerezolvate. Unele îmi stau în putere să le fac, altele nu. Experiențele din ultimii ani m-au făcut să înțeleg că unele lucruri se rezolvă de la sine, sau în timp, uneori după ani de zile. Cu toate astea, cu acest ”după ani de zile”, mi-e tot mai clar că e bine să nu lași NIMIC nefăcut pe lumea asta, din ce puteai face și din ce-ți revenea ȚIE să faci. Fie că vorbim de lucruri concrete, cum ar fi un act al unei case și până la lucruri imateriale/spirituale, cum ar fi probleme nerezolvate, îngropate, ascunse, dosite, pe care crezi că, ascunzându-le, le faci să dispară... din nefericire, doar le amâni pe cârca unor oameni care își aveau ca rol și misiunea propria lor existență.

Astăzi sunt puțin posomorâtă, fiind o zi cu încărcătură emoțională pentru mine. Ar fi multe de zis aici, dar mă cenzurez. După ultima postare aici am constatat că, habar nu am cum, blogul meu a ajuns în colțuri la care nu aș fi vrut să ajungă, prin intermediul Facebook-ului...pentru că blogul a fost locul meu, semi-anonim, în care mi-am mai vărsat din amarul și/sau bucuria unui suflet prea încărcat. Închei aici!

Cele bune și zile ușoare vă doresc! 

Irina