De duminică

Nu am uitat de provocarea lansată săptămâna aceasta și cel mai probabil mâine, luni, sau cel târziu marți revin aici cu răspunsul meu. Până una, alta, simt să scriu de toate și nimic...

Cred că sunt două săptămâni încheiate de când sunt iar ”liber profesionist„ (zis în glumă, că șomeră nu am cum să fiu, mai ales că mi-am dat demisia). Mult timp pe mână, folosit cu prea puțin folos. Vreau să fac atâtea lucruri și totuși nu mă apuc de nimic. Fiecare lucru în parte pare foarte important și stau și cântăresc dacă să încep cu asta, sau cu aistalaltă și uite așa trece ziua. Apoi vechea mea dilemă: la ce bun? Se pare că trebuie să am un argument foarte solid, ca să încep ceva. Am nevoie să știu că trebuie să dau socoteală cuiva asupra rezultatului ca să găsesc motivația de a începe. Și o socoteală în fața mea nu e suficientă. Sunt învățată să mă dezamăgesc des, ce mai e o dezamăgire în plus?

Anul trecut, când am plecat de la școală, aveam în minte următorul lucru: sunt dispusă să fac orice ca să am un salariu. Orice, adică orice job. Poate aveam nevoie de experiența recentă ca să înțeleg că, în ceea ce mă privește, nu e o variantă bună. Nu pot face orice. Practic pot, dar a da orzul pe gâște și mărgăritare la porci, supără și pe Dumnezeu. Nu știu cum să formulez gândul ăsta fără să pară că-s snoabă, plină de mine, mândră. Dar chiar e păcat să fi înzestrat cu anumite capacități și să te irosești pe lucruri sub capacitatea ta. De asta, în cele două săptămâni ce au trecut, am ales să stau, să mă gândesc, să întorc situația mea actuală pe toate părțile, să mă gândesc ce-mi doresc cu adevărat să fac, ce pot să fac, ce e important pentru mine, cum vreau să fie restul vieții mele. Trăim oricum vremuri foarte suspecte și pentru prima dată m-a cam luat și pe mine frica vizavi de viitor. Lucrurile nu cred că vor fi mai bune, în România nimic nu e în favoarea omului de rând, care nu vrea decât să trăiască decent. Nu vreau nici să fiu anarhistă să propun ruperea de societate, dar să-ți creezi o lume a ta, cu lucruri care-ți fac plăcere, care te ajută în devenirea ta ca om, cu oamenii care-ți aduc valoare, cu activități cu sens etc. sunt lucruri pe care eu vreau să le am în vedere.

Nu mi-a fost ușor niciodată. Eu sunt învățată cu greul. Zâmbesc trist când povestesc cuiva că-s sătulă de nedreptate și mi se zice: viața nu e ușoară. Dacă eu nu știu că viața nu e ușoară, apăi cine? Și repet și am să o zic de mii de ori, nu vreau ca viața să fie ușoară. Vreau doar să pot să respir uneori, să am niște repere o idee mai fixe, să fie un pic mai simplu să pui un picior înaintea celuilalt, să nu-mi ia un efort aproape supraomenesc de a mă motiva să fac ceva. Mă amuz de oamenii care-mi zic că viața nu e ușoară. Oamenii care pe vremea când eram copii, iar eu experimentam deja greul, ca să nu zic groaza, frica, lipsa de iubire, starea de panică permanentă, lipsa bucuriei, lipsa tihnei, ei aveau de bine de rău, părinți care să vadă de ei, bunici care îi înconjurau cu iubire, experiențe firești de copii. Eu știu de 30 de ani ce înseamnă că ”viața nu e ușoară” și să-mi zică cineva, care abia acum află acest lucru, ”știi...în viață e greu” mă bufnește râsul. Ce înseamnă pentru mine a face acest traseu prin viață o idee mai lin? Mi-e limpede și știu, parcă, dar mai știu și că viața e imprevizibilă. Oamenii mai mor :), sau te lasă dintr-o dată, ei nu sunt reperele fixe în care te-ai putea ancora. Copiii aduc bucurie și provocare vieții, dar și greutate, apoi vine adolescența, când îți vine să le crăpi căpșoarele (frații mei sunt în pline crize de adolescență, avem una bucată 13 ani și alta 15 ani), apoi își văd și ei de drumul lor, fiind chiar necesar o rupere de familie, întru devenirea lor. Meseria, jobul? Vine o zi când oamenii pe care îi credeai frații tăi, te înjunghie pe la spate. Ai de ales să stai așa, sângerând, sau să o iei pe alt drum, ceea ce am făcut eu. Pasiunile? Lectura? Timpul petrecut cu tine? Activitățile în care aduci un folos, sens, bucurie unui altuia? Da, acestea îmi par verigi o idee mai puternice. Credința, ancorarea în Dumnezeu? Certitudinea că ești ocrotit și păzit și ghidat clipă de clipă? Mai degrabă. Nu mai cred într-un Dumnezeu care e alături de noi ”dacă”. El este cu noi oricând, oricum, oriunde. Că ne putem face idoli din alte lucruri (oameni, acțiuni, plăceri) și să uităm de ghidarea divină, e adevărat și asta. Dar anii aceștia de ușor întuneric spiritual în care am fost, din 2018 până în prezent și-au avut rolul lor, acela de a mă vindeca de vină și a înțelege că Dumnezeu e cu mine mereu.

Sper să ajung curând și la înțelegerea, sau trăirea iertării. În mai puțin de un an am făcut o listă interioară cu oameni la care mă gândesc cu rău, care simt că m-au nedreptățit, iar lista e mai lungă decât cea pe care o aveam deja din ultimii 20-30 de ani. De ce oare a trebuit ca, în nici un an, să dau parcă numai peste oameni, unul după celălalt, care parcă nu au avut alt scop decât a mă răni? Poate și din cauză că am căutat alinare, validare, acceptare, comuniune, compasiune...în locurile nepotrivite? :o)

Orice ar fi. Mai sus sunt gânduri amestecate. Din fiecare pot trage o concluzie și o traiectorie. Lucrurile parcă-s o idee mai clare pentru mine, nu rămâne decât, pas cu pas, piatră cu piatră, să le pun într-o ordine...

O duminică plăcută, tuturor!