Despre validare/invalidare...la firul ierbii

Sfârșit de săptămână, zilele de scurg cu repeziciune. Mai e foarte puțin până intrăm în 2022. O lună a sărbătorilor și, cel puțin pentru mine, a multor sărbătoriți. Am 4 rude născute în această lună, o bună prietenă, eu...

Deși zilele s-au scurs în ritmul lor, cu muncă, casă, de ale casei, am avut o stare relativ ok. Cu mici excepții, pe care le îndur lună de lună. Cu toate astea, nu credeam că mă mai poate pune ceva la pământ în halul în care mă punea cândva. Și totuși... câteva vorbe, spuse de cineva anume, m-au readus de pe unde eram, bine, puțin bine, la zero, sub zero de fapt. M-au întors la sursa, sau cel puțin la motorașul care ținea activ un fel de a fi și de a gândi în urmă cu ceva ani. Am agonizat, dar doar câteva ore. Câteva ore în care eram într-o lume prea bine cunoscută mie. O lume a vidului, a golului, din care privești și nu te poți mișca. Un loc din care știi că nu ai cum să ieși, ești paralizat, ești anihilat, ești redus de la ființă umană aptă de multe, la nimic. La o ameobă, la un vierme, la un ceva mic, mărunt, care doar face rău...sieși, altora. Cu toate astea, un gând mic, o voce firavă, gâtuită, spunea că totuși... tu poți schimba ceva, doar tu, e în mâinile tale și să rămâi acolo, să accepți fatidic să rămâi în încrengătura gândurilor fără sfârșit, sau să ieși, să te ridici. Ca în imaginea aia în care baronul nu-știu-care, iese din mlaștină trăgându-se singur de păr. Eu și doar eu am ambele arme în mână: să mă distrug, sau să mă duc mai departe, întreagă. E greu, dar e vorba de o energie mutată de pe minus, pe plus.

Va trebui eu să mă ridic, eu să mă reconstruiesc, eu să mă validez, eu să mă apreciez, eu să mă laud, eu să mă felicit, eu să-mi fiu barometrul de calcul a reușitelor. De ce? Pentru că nu am avut niciodată pe cineva care să o facă. Oricât de incredibil pare asta. Nu m-a privit nimeni cu mândrie, nu mi-a validat nimeni reușitele. Nimeni. N-a fost, sau nu s-a știut, sau... E greu, greu, să crești fără acest ”safe space”. E greu să ajungi la niște ani și să te plângi în continuare de anii ăia. E greu să-ți fie rușine cu tine, dar lucrurile se pot schimba. Cred cu tărie asta. Cred și o voi dovedi.

Cum? Aflu și vă zic și vouă...